UN AVRIGEAN ÎN BALCANI

În urmă cu câteva luni am fost în Albania pe urmele unei moșteniri lăsate de Nicolae Iorga statului român. Dar pentru două zile am povestit pe malurile Mării Egee despre un alt mare diplomat român despre care s-a vorbit și s-a scris prea puțin. Vasile Stoica din Avrig. Eram în Saranda și auzeam că “fără Vasile Stoica nu ar mai fi fost os de armân în Balcani”

Sunt născut și am copilărit în Avrig, dar la școală nu am auzit despre Vasile (Basile) Stoica, deși este un om care a făcut enorm pentru statul român modern. O personalitate care nu a avut recunoașterea postumă decât greu, în scrierile câtorva iubitori de istorie a diplomației. Este unul dintre cei pentru care Unirea din 1918 a fost scopul tinereții și promovarea românilor în lume, scopul vieții. Și nu sunt cuvinte goale.

S-a născut în Avrig, sub munții Făgăraș, în 1889. A studiat Litere la Budapesta și Paris, a fost profesor la Școala de fete din Sibiu și primul război mondial l-a prins sublocotenent în armata austro-ungară. Dar idealurile lui erau opuse statului în care s-a născut. Fuge la București unde se înrolează în armata română. Este unul dintre cei care au redactat “Proclamațiile către Țară și Armată” lansate de regele Ferdinand în august 1916, la intrarea României în primul război mondial. E momentul în care trec batalioanele române Carpații. Batalioane din care făcea parte și Vasile Stoica. A fost rănit de două ori în lupte și operat la Iași. S-a dovedit un talentat orator și scriitor. Și pentru că era unul dintre puținii vorbitori de engleză pe care se putea baza Regatul (vorbea la sfârșitul vieții 14 limbi străine), a fost trimis în America să susțină cauza Unirii. Se dovedește un mare gazetar și fondează în diaspora americană Liga Națională a Românilor. Lobbyul maghiar din Statele Unite s-a izbit de povestea românilor ardeleni care voiau unirea cu țara. Vasile Stoica a fost colaborator al cotidienelor americane The New York Times, The Washington Post, The New York Herald Tribune, The New Republic, The Literary Digest unde a scris despre cauza ardelenilor. Este primit în septembrie 1918 de către președintele american Woodrow Wilson (alături de cel care va deveni primul președinte cehoslovac, Thomas Masaryk, care va rămâne un prieten apropiat al avrigeanului). La Conferința de Pace de la Paris (1919) este trimis ca ofițer de legătură pe lângă delegația americană și britanică. Succesul de acolo l-a propulsat în ministerul de externe unde va face carieră. Între 1930 și 1936 a fost ministrul plenipotențiar al României în Tirana și Sofia unde s-a luptat pentru cauza românilor din Balcani. Pentru că am fost mulți, mult mai mulți. Și prin Macedonia, Grecia, Serbia sau Albania urmașii oierilor vlahi au fost uitați. În perioada în care Stoica s-a aflat la post în Tirana a obținut pentru Nicolae Iorga domeniul care ar trebui să fie astăzi Institutul românesc din Saranda ( vezi link la final), dar a ținut o legătură strânsă cu cei din comunitatea de aromâni, a ajutat la construirea de școli și biserici românești în toți Balcanii. La Sofia a pus bazele Liceului românesc, pierdut și acesta în timpul comunismului. Vasile Stoica este unul dintre promotorii românismului în zona asta chinuită a Europei.

În Saranda l-am cunoscut pe Pano Bacali, văr cu machedonii noștri. Mare român, producător de brânză și sufletul asociațiilor culturale din Albania. La aproape 100 de ani de la trecerea lui Vasile Stoica prin Albania mi se vorbea despre avrigeanul ăsta căpos care a vorbit peste tot despre cauza românilor. “Țe crezi, Cosmine, că noi fără Stoica mai eram pe aici? Cât a făcut el pentru noi, puțini au făcut. Școli, biserici, ziare, toate au fost susținute cu ajutorul lui. A donat chiar din banii lui la biserici. E un clopot la biserica din Corcea unde el a adunat bani. Și cu fiul martirului nostru Haralambie Balamace, cu Nicuță Balamace a fost prieten. Și câte sfaturi i-a dat!”. Haralambie, mai cunoscut ca Papa Lambru a fost un preot român asasinat de către naționaliștii greci care se opuneau independenței Albaniei. Este considerat erou-martir și chiar recunoscut de către Albania ca “Învățător al neamului”. Nu este singurul etnic român asasinat, în Balcani avem o serie de martiri uciși pentru limba lor și care greu sunt amintiți. Vasile Stoica a ținut o lungă corespondență cu Nicuță Balamace, iar prietenia lor a fost sudată de cauza românilor din Balcani. Le-a fost sfătuitor și mentor.

După misiunile din Balcani, Vasile Stoica a fost ambasador în țările baltice și, între 1939 și 1945, a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe. O întreagă generație de diplomați îi datorează lui Stoica direcții și cunoștințe. În 1946, cel care i-a fost coleg ca bursier al Fundației Gojdu în Budapesta, prim-ministrul României ajunge omul sovieticilor, Petru Groza. Care îi cunoștea valoarea profesională și îl trimite pe Vasile Stoica la Conferința de Pace de la Paris din 1946. A doua oară a ajuns diplomatul român să susțină cauza României, dar mai ales a Ardealului în granițele firești. La întoarcere însă, a fost arestat și aruncat în temnițele devenite comuniste. El și o întreagă elită a României. Crimele regimului comunist nu au fost condamnate nici până în ziua de astăzi. Vasile Stoica fost condamnat de două ori pentru că și-a servit țara și, mai ales, poporul. A murit la Jilava în 1959. A fost înmormântat în Avrigul natal. Ironia face ca eu, avrigean mutat în București, locuiesc pe o stradă care poartă numele ministrului justiției din guvernul criminal Groza ( lucrețiu patrașcanu). Vasile Stoica nu și-a găsit încă locul în istorie.

„Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de importantă.” Vasile Stoica (citat în Cartea de aur a rezistenței românești împotriva comunismului, Cicerone Ionițoiu)

HRANĂ DIN PIATRĂ SEACĂ

Noi avem resurse naturale şi terenuri agricole pe care nu ştim să le exploatăm. Dacă ne-am folosi cu mai multă inteligenţă ceea ce avem am putea chiar să dăm de mâncare unei populaţii de trei ori cât România sau poater chiar mai mult. Dar n-o facem. Există în lume modele din care ne putem inspira şi de la care putem învăţa. Israelul este unul dintre acestea. O ţară în care domina condiţiile potrivnice reuşeşte să-şi hrănească poporul, ba mai mult, să dea şi la alţii. Şi asta printr-o folosire atentă a resurselor, inovaţie şi tehnologie într-o agricultură modernă de la care avem ce învaţa. Chiar dacă este o ţară cu clima neprietenoasă şi soluri cu fertilitate scăzută, Israelul a devenit unul dintre cele mai dezvoltate state agrare din lume. Ceea ce se întâmplă în Israel este un miracol. Din piatră seacă, în deşert, reuşesc să aducă apă, să hrănească plantele care la rândul lor produc legume şi fructe şi îşi hrănesc întreaga populaţie.

Deşi două treimi din suprafaţa Israelului este deşert, importurile de hrană sunt foarte mici. Cei peste 8 milioane şi jumătate de locuitori mănâncă 95% din producţia proprie. Şi nu o dată am luat şi eu de la supermarketul de la colţul blocului din Titan roşii cherry gustoase aduse din Israel sau citrice zemoase pentru sucurile de fructe. Din aceiaşi sursă.

Care este cheia? Specialiştii israelieni crează tot felul de plante şi lansează cele mai inovatoare sisteme de irigaţie şi de automatizare. Tehnologia în Israel este o necesitate a vieţii. Un loc în care se pune extrem de multă inteligenţă. Condiţiile politice au fost şi sunt nefavorabile, de jur împrejur sunt vecini ostili, iar condiţiile naturale extrem de dure au stimulat introducerea inovaţiilor şi transformarea ideilor în practică. Israelul poate fi considerat ca o superputere în tehnologia apei şi în agricultură, în hi-tech şi inovaţie software. Şi din asta creează plus valoare. Şi mâncare.